De curând scriam despre populaţia discului gros şi cum sondajele relevă că această porţiune a galaxiei noastre este constituită în mare parte din stele furate din galaxiile pitice canibalizate. Aceasta se adaugă multor alte piese din imaginea puzzle a galaxiei, care sugerează formarea galaxiilor printr-o combinaţie de multe adaosuri mici, în opoziţie cu teoria unui colaps gigantic, ca fenomen unic.
În timp ce mulţi curenţi a ceea ce, prezumabil, indică fuziuni galactice la marginea Căii Lactee, iar alte obiecte prezente sun încă galaxii ce nu au fost încă deformate, câteva obiecte care au fost până acum identificate ca satelite, sunt într-un proces de destrămare mareică.
Un studiu nou, care va fi publicat în numărul din octombrie al Jurnalului Astrofizicii, sugerează că galaxia satelit Hercules s-ar afla într-o fază timpurie, relativ la formele intermediare de fuziune cunoscute.
În ultimul deceniu, numeroase sisteme stelare minore au fost descoperite în haloul galaxiei noastre. Proprietăţile acestor sisteme le-au sugerat astronomilor că de fapt acestea sunt de fapt pure galaxii, cu o luminozitate vagă. Deşi multe au forme alungite şi eliptice (cu o medie de elipticitate de 0,47; cu 0,15 mai mare decât a luminoaselor galaxii pitice care orbitează mult mai departe), simulările au atătat că până şi aceste pitice alungite sunt în stare să-şi păstreze coeziunea. În general galaxia rămâne intactă până când este extinsă pe o elipticitate de 0,7. La acest punct, o galaxie minoră va pierde 90% din stelele sale şi se va dizolva într-un curent stelar.
În 2008, Munoz a raportat prima galaxie satelit a Căii Lactee, care s-ar afla sigur dincolo de această limită. Ursa Major I, galaxie satelit, prezenta o elipticitate de 0,8. Munoz a sugerat că aceasta, precum și piticele Hercules și Ursa Major II se aflau într-un proces de destrămare mareică.
Noul studiu, semnat de Nicolas Martin și Shoko Jin, a preluat analiza propunerii pentru satelitul Hercules și a continuat-o prin examinarea caracteristicilor orbitale pentru confirmarea faptului că evoluția lor va continua să deformeze suficient galaxia. Sistemul conține deja o elipticitate de 0,68, care îl poziționează chiar sub limita teoretică.
Echipa a căutat să vadă cât de aproape va trece satelitul de centrul nostru galactic. Cu cât apropierea este mai mare, cu atât va fi mai mare alterarea. Proiectând orbita, ei au estimat că galaxia se va apropia cam la 6 kiloparseci de centrul galactic, care reprezintă 1/20 dintr-un procent al razei galaxiei globale. Chiar dacă aceasta pare o apropiere extremă, Martin și Jin afirmă că nu este neapărat suficient. Starea deformării va rămâne dependentă de proprietățile sistemului stelar din acel moment al voiajului prin Calea Lactee și, astfel, mult în afara atenției observatorului curent.
Totuși, sunt anumite semne că pitica deja revarsă stele. De-a lungul axei mari a galaxiei, imagini de mare adâncime au scos la iveală un număr mic de stele care nu par să aparțină galaxiei noastre în sine. Fotometria acestor stele prezintă o distribuție pe o magnitudine a culorilor care este flagrant similară cu cea nativă, a galaxiei Hercules.
La acest punct, nu putem determina sigur dacă galaxia Hercules este sortită să devină un curent stelar în cadrul Căii Lactee dar, dacă procestul de deformare nu este în curs, se pare că urmează să survină foarte curând.
Legenda foto: Galaxii satelite mici prinse de o galaxie în spirală sunt deformate în structuri alungite, formate din stele, cunoscute sub drnumirea de curenți mareici, așa cum sunt arătate în această creație artistică, pentru care creditele îi aparțin lui Jon Lomberg.
Sursa: UniverseToday – by John Voisey
Crișan Petru Ciprian
