Poveștile cerului. Constelația Aries sau Berbecul

Aries este una dintre constelațiile zodiacului, poziționată pe planul ecliptic, având constelații vecine Pisces la vest și Taurus, la est.

Doar stelele Alpha și Beta – Hamal și Sheratan sunt ușor de recunoscut. Acestea reprezintă capul berbecului. Steaua Teegarden este o descoperire recentă în constelația Aries, una dintre cele mai apropiate stele de Soarele nostru, la o distanță de numai 12 ani lumină. Pare să fie o pitică roșie, din clasa stelelor cu temperaturi joase și luminozitate slabă. Aceasta este probabil explicația descoperirii sale târzii, deoarece are o magnitudine aparentă de numai 15,4.În mitologie, Aries este Berbecul – probabil berbecul de aur care i-a salvat pe Helle și Phrixos de falsele acuzații ale regelui Cretheus. Aries-Berbecul este, de asemenea, primul semn din zodiac, asociat cu masculinitatea. În zodiacul figurat Soarele se află în Aries între 21 martie și 19 aprilie, prin definiție începând cu echinocțiul de primăvară. Echinocțiul de primăvară s-a mutat în constelația Pisces, dar uneori este considerat cu punctul de început tot în Aries. Aries are graniță comună cu Perseus, Triangulum, Pisces, Cetus și Taurus.Pentru observații cu ochiul liber și cu binocluri, urmăriți Alpha Arietis – Hamal – care se traduce literal ca și ”capul berbecului”, Aceasta are cel mai precis măsurat diametru unghiular – 0,00680 secunde de arc (lățimea unei monezi de un cent văzută de la 60 de km depărtare) – dintre toate stelele și este câteodată de 55 de ori mai luminoasă și de 5 ori mai masivă decât Soarele nostru. Destul de bine pentru o stea aflată totuși la 66 de ani lumină depărtare de sistemul nostru solar. Acum haideți să aruncăm o privire spre Beta Arietis sau Sheratan. Beta strălucește cu o magnitudine de 2,7 și este localizată la 60 de ani lumină de Terra. Să ne întoarcem puțin în secolul 20 când s-a descoperit că Sheratan este o binară spectroscopică, cu o perioadă de 106 zile. După Jim Kaler, unul dintre cercetători ”Sheratan iese în evidență ca rezultat al excentricității extreme a orbitei sale (o,88), companionul său realizând distanțe record pentru a o orbita. Mai mult, steaua este un tezaur observațional. Cele două stele sunt atât de apropiate încât nu apar separate nici măcar privite prin telescop; tot ce putem vedea este de fapt o singură stea. Totuşi, observaţii complexe asupra lui Sheratan, cu un interferometru, un dispozitiv care utilizează proprietăţile de interferare ale luminii pentru a rezolva detalii ultra fine, a permis (la fel ca în cazul lui Mizar), ca perechea să fie rezolvată. Masele stelare (prin intermediul teoriei gravitaţionale) pot fi măsurate cu destul de multă precizie. Cu o medie de 0,64 unităţi astronomice depărtare (adică 89% din distanţa lui Venus faţă de Soare), o stea cu masa Soarelui (1,02) orbitează o stea cu masă solară dublă (2,00) la un interval de 107 zile. Întrucât luminozitatea depinde foarte mult de masă, 95% din lumina sistemului este produsă de steaua mai grea. Excentricitatea uriaşă este sarea şi piperul aici. Pe măsură ce se rotesc una în jurul celeilalte, steaua cea mică (o stea din clasa G ca şi soarele) se apropie până către 0,08 unităţi astronomice (respectiv 20% din distanţa lui Mercur faţă de Soare), şi apoi, după o altă jumătate de orbită, evoluează la 1,2 unităţi astronomice, de 16 ori mai departe şi cu 20% mai excentric relativ la distanţa Terra – Soare. Nici o planetă din apropiere nu ar putea supravieţui unui asemenea atac gravitaţional. Asemenea stele, în care dublarea este vizibilă prin două tehnici (numai 40 asemenea stele sunt cunoscute, Sheratan fiind una dintre cele mai strălucitoare), permite evaluarea prcisă a relaţiei teoretice dintre masele stelare şi luminozitatea lor, şi oferă dovezi concrete că teoria este corectă. Steaua cu masă mai mare va muri prima. În câteva miliarde de ani, steaua G cu masă mică va fi dominanta în timp ce iluminaţia curentă se va micşora către o vagă pitică albă.”

Acum să ne mutăm atenţia către ce se poate observa cu un telescop mic. Alegerea mea favorită este Gamma Arietis sau Mesarthim. Estea o stea largă, uşor de atins, o stea dublă cu membrele sale alb-albastre atingând magnitudinea 4,6. Ca şi curiozitate, Mesarthim a fost una dintre primele stele duble descoperite de către Robert Hooke în timp ce se uita după o cometă în 1664! O altă stea binară uşoară este Lambda, o stea dublă largă cu primara şi secundara de magnitudine 5. Pentru mai multă greutate, încercaţi steaua Pi, de magnitudine 5. Aceasta este mai strânsă. Companionul, cu magnitudine de 8,8 se află la 3 secunde de arc depărtare şi va testa cu adevărat puterea de rezolvare şi stabilitatea opticii dumneavoastră. Utilizaţi cea mai mare putere. Dacă nu aveţi noroc, încercaţi 30 Arietis. Magnitudinea de 7 a stelei primare este de un galben auriu fermecător iar secundara este de magnitudine 8 şi apare ca o distinctă albăstrie la o depărtare de 40 de secunde de arc.

Pentru un proiect de autodepăşire, încercaţi să observaţi 53 Arietis – „steaua alergătoare”. Alături de AE Aurigae şi 53 Arietis, pare că aleargă către regiunea Marii Nebuloase Orion.

Deşi Aries nu este cunoscut ca având o reputaţie pentru urmărirea obiectelor de adâncime ale cerului, prezintă totuşi câteva obiecte care merită vânătoarea. Pentru telescoape mici, galaxia în spirală NGC772 poate fi atinsă, iar telescoapele mai mari pot sesiza structura sa spiralată. NGC697 este cu siguranţă o galaxie spirală de magnitudine 13 ce poate fi urmărită numai cu telescoape mari şi aparţine unui grup de galaxii. NGC972 face de asemenea parte din grupul de galaxii şi este egal ca strălucire cu magnitudinea 12. Pentru fani foarte curajoşi, avem NGC1156, cu magnitudine 12. Este o galaxie pitică neregulată, de tip magellanic cu un miez mai mare decât media şi nu un nucleu HII ce conţine zone de gaz cu rotaţie inversă. Contra rotaţia este considerată rezultatul unei interacţiuni strânse anterioare cu o altă galaxie bogată în gaze. Sondajul AGES a descoperit o galaxie întunecată candidat, aproape de NGC1156, una dintre cele câteva găsite până în prezent.

Aries este gazda câtorva duşuri meteorice. Arietidele din mai sunt duşuri de zi care dureză între 4 mai şi 6 iunie, cu maxim de activitate pe 16 mai. Încercaţi să utilizaţi o antena FM exterioară şi să ascultaţi pe o bandă de frecvenţă mică … Arietidele Epsilon survin de asemenea în timpul zilei. Acestea sunt active între 25 aprilie şi 27 mai cu activitate maximă pe 9 mai. Cea mai puternică activitate arietidă se produce între 22 mai şi 2 iulie cu maximum pe 8 iunie, când curentul meteoric produce un meteor per minut.

Din punct de vedere istoric, duşul meteoric al delta Arietidelor a fost prima oară menţionat în 1959, prin analiza fotografică a orbitelor meteorice. Nu fiţi dezamăgiţi de recepţia numai prin radio a acestora, deoarece arietidele delta pot fi observate şi vizual între 8 şi 13 decembrie. Duşul meteoric al arietidelor de toamnă începe cam prin 7 septembrie şi durează până pe 27 octombrie. Activitatea maximă este pe 8 octombrie şi rata de cădere este cam de 3-5 meteori pe oră.

Sursa: UniverseToday; Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian